Am recitit zilele acestea un studiu publicat in 2015 de Universitatea Nationala de Aparare despre „razboiul hibrid” si senzatia e nelinistitoare: nu pare un text despre viitor, ci o radiografie a prezentului.
Ideea de baza este simpla si incomoda: razboaiele moderne nu mai seamana cu ce am invatat din manuale. Nu mai incep cu declaratii oficiale, nu mai au fronturi clare si nu mai sunt purtate, in primul rand, cu armate. Sunt purtate cu bani, cu influenta, cu presiune economica, cu coruptie, cu manipulare mediatica si cu atacuri cibernetice. Tinta nu mai este teritoriul, ci statul din interior.
Textul explica foarte clar mecanismul: mai intai se ataca economia si sistemele informatice, se cumpara influenta politica sau se creaza partide (vezi AUR), se creeaza dependente (vezi Georgescu), se fractureaza societatea (vezi suveranismul). Populatia devine campul principal de lupta, fara sa stie ca participa la un razboi. Sub pretexte aparent respectabile, crize inchipuite, teme morale sau ecologice, un stat poate fi slabit pana ajunge incapabil sa se mai apere singur.
Cea mai tulburatoare idee este ca acest tip de conflict poate avea loc fara un moment clar in care sa poti spune: „de azi suntem in razboi”. Totul se intampla lent, fragmentat, ambiguu. Iar cand institutiile nu mai functioneaza, cand economia e vulnerabila si cand societatea e deja divizata, componenta militara devine aproape secundara. Uneori nici nu mai e nevoie de ea.
Citit astazi, acest studiu nu mai pare o analiza teoretica, ci un avertisment ignorat. Traim intr-o lume in care multe state nu mai sunt cucerite. Sunt golite pe dinauntru. Iar cel mai grav este ca procesul se petrece adesea cu aplauze si cu convingerea sincera ca „asa arata progresul”.
Si poate partea cea mai inspaimantatoare este asta: daca privim in jur cu onestitate, vom recunoaste prea multe dintre aceste mecanisme in ceea ce traim deja. Economii slabite, institutii discreditate, societati dezbinate, oameni care nu mai au incredere in nimic si in nimeni. Istoria ne-a invatat ca atunci cand un stat cade, rar cade dintr-odata. De obicei, cade incet, pe nevazute, in timp ce locuitorii lui sunt prinsi in teme existentiale, manipulati si spalati pe creier. Iar cand, in sfarsit, devine clar ca nu mai e nimic de aparat, e deja prea tarziu. Atunci nu mai vorbim despre razboi. Vorbim despre disparitie.
Istoria ne arata ca statele nu mor cand sunt invadate, ci atunci cand oamenii isi dau seama prea tarziu ca au fost deja cuceriti.